Azi dimineata mi-am amintit ca pe undeva am un blog abandonat.
Initial am vrut sa fac altul, vazand ce stupiditati am scris, dar m-am razgandit, intr-o incercare (probabil esuata) de a ma resemna ca sunt patetica cateodata.

Acum sunt mai patetica decat oricand.

Vreau sa vad daca scrisul are vreun efect asupra mea. Daca ma face sa ma simt altfel.
In ultimii ani nu am scris nimic in afara de niste headline-uri lamentabile si niste vorbe-n vant, citite probabil de niste consumatori cu vieti umplute cu produse de pe raft.

Pentru ca postul asta e totusi despre mine, nu o sa vorbesc despre vietile de rahat ale altora, ci despre a mea.

Despre cum poti sa cazi din al noualea cer la 3 metri sub pamant.
E ceva distanta, asa ca doare.

Stand cu ochii in tavan mi-am dat seama ca nu sunt in stare sa spun lucrurilor pe nume.

Poate asta e un inceput.

Am mai realizat ca ultimii ani au fost un haos fara nimic substantial. Ca de fapt nu sunt in stare sa fac nimic concret. Ca sunt in pom si pomu-n aer. Ca nu gandesc. Ca ii cunosc pe altii mai bine decat ma cunosc pe mine. Ca m-am pierdut undeva.

Incerc sa imi amintesc unde m-am vazut ultima data si nu pot.
Ma gandesc ca poate ar trebui sa vorbesc cu cineva despre asta dar nu am chef.

Cred ca in loc sa evoluez, regresez.